Spania

Spania. Dintru început, o aventură.

Mi s-a propus, am acceptat. Pe negândite. Tentantă invitație, dar mă responsabiliza enorm. Și…câte puțin, am început să mă trezesc din vrajă: colecția de păpuși nu era încă gata și nici nu știam de ce obstacole mă voi fi izbit până la finalizare. Apoi ideea de a le trimite cu un curier mă înnebunea de-a dreptul. Vedeam cutiile zburând din mână în mână sau, mai rău, aterizând pe caldarâm. Îmi imaginam că în interiorul lor totul era fărâme și că se alegea praful de munca mea.

Am riscat. Am încercat să cred cu tărie în norocul meu. Ca un alergător de performantă care vizualizează că atinge panglica de la capătul cursei, mi-am reglat respirația, am stabilit ritmul și am pornit la drum, fără să mă gândesc la abandon vreodată. De fapt, deja eram la jumătatea drumului, căci parte din păpuși erau terminate. Spre final, am avut timp chiar să refac o păpușă care nu îmi plăcea atât de mult.

Pe entuziasta Alina Nicolae, ce predă Limba, Cultura și Civilizația Românească în Madrid, nu am cunoscut-o personal înainte. Găsind interesant ceea ce fac, mi-a propus să scrie despre mine pe blogul său, unde povestea spaniolilor despre România. Mi s-a părut măgulitor și, desigur, am acceptat. Invitația domniei sale în Spania a venit nu după foarte mult timp. Apropiindu-se data plecării, începeam să stabilim detalii: sala unde avea să aibă loc expoziția deja era închiriată, atelierele de păpuși programate, biletele de avion cumpărate, cutiile pregătite, curierul chestionat despre traseu și condiții, promovarea evenimentului vizibilă pe site-ul instituției gazde.

După ce am expediat coletele, sentimentele erau de mai multe feluri: am respirat ușurată că am terminat ceea ce mi-am promis, dar și aveam stomacul strâns, gândindu-mă că păpușile vor ajunge distruse la destinație. Aveam să constat cu bucurie că m-am înșelat. Deranjul a fost minim, iar eu am mulțumit firmei de transport pentru grijă.

Sala de expoziții, mai spectaculoasă decât mă așteptam, a fost pregătită dinainte de către directorul Centrului Civic ”El Cerro”. Eu nu trebuia decât să scot păpușile din cutie, să le așez pe poziții. Am fost bine primită. Mi se anticipau dorințele și imediat mi se și împlineau.

Vizitatorii, atât spanioli, cât și români, priveau cu atenție munca mea. Întâi treceau piesele în revista, apoi luau traseul invers, privindu-le cu mai mare atenție. Reluau drumul pentru a citi etichetele cu explicațiile despre fiecare etnie și, la sfârșit, mă felicitau: ”muy preciosa!” sau își alegeau preferata. Dar toți mă întrebau: ce e Dobrogea? Nu întâmplător a fost ales acest titlu, fără a se însoți de o altă explicație. Anticipam întrebarea lor și voiam să le răspunsul direct. Aveam o fotografie cu harta României și le puneam degetul arătător pe locul unde se găsea Dobrogea. Spuneau: ”aaa, El Delta del Danubio” sau ” Mar Negro”.

Ateliere de păpuși au avut loc în două spații. Unul a fost la o școală, unde au fost prezenți copii români, născuți în Spania, unii însoțiți de mame, fiind de vârste mai mici, iar celelalte în Centrul Civic. Aici au participat atât copii români, cât și spanioli, de diferite vârste, dar și adulți cu care am avut adevărate schimburi interculturale. Numitorul comun a fost bucuria. Toată lumea intra într-o stare ludică și de creație. Mi-a făcut plăcere să le arat pașii alcătuirii unei păpuși dintr-o simplă șosetă, iar ei s-au lăsat vrăjiți și surprinși de cum se construia pas cu pas păpușica lor. Fiecare a primit câte o diplomă de participare, o răsplată minimă pentru efortul depus.

Ultimul grup de copii, însoțiți de o entuziastă profesoară de desen, care ținea să îi învețe să simtă, nu numai să gândească, mi-au făcut o reală surpriză: mi-au oferit în dar elemente ce mi-ar folosi la păpuși, cu ar fi panglici, mărgele, un mic gherghef de brodat, ațe colorate, lână, dar ce m-a emoționat mai mult au fost bilețelele cu câte un gând de la fiecare copil.

Emoțiile au atins diferite cote. În Spania, m-am revăzut după mulți, prea muți ani, cu o colegă de liceu, cu prietene din oraș, am cunoscut oameni admirabili, în sânul cărora m-am simțit ca acasă. Ba mai mult, am reușit să îi adun pe toți la un loc.

În puținul timp liber, am reușit să fiu și turist, lăsând la urmă ”desertul”, muzeul ” El Prado”. Nu știu de ce am făcut bășici în tălpi, dacă eu pluteam deasupra pământului, privind la Rembrandt, la Rafael, la Titzian, la Dürer și la atâția alții la care nici nu am visat vreodată să le vad operele în realitate.

La final, am realizat că scopul a fost atins. Împachetând păpușile pentru a le trimite în țară, mă simțeam mai bogată sufletește. Și puțin mandră. De mine, și chiar dacă sună desuet, mândră că sunt româncă.